Draga mea,

Această scrisoare este pentru tine, fetița mea micuță care se face mare în fiecare zi, care abia așteaptă să crească. Vreau să știi că îmi doresc ca această scrisoare să îți aducă bucurie atunci când o vei citi prima dată, să fii destul de mare încât să o înțelegi în întregime, îmi doresc să fie amintirea mea pentru tine deoarece în aceste rânduri este sufletul meu sau cel puțin o parte din el. Vreau să știi că eu sunt mămica ta și nimeni, niciodată, nu va putea schimba asta.

Vreau să îți spun că eu am mare încredere în tine și că îți voi fi aproape să te ghidez de fiecare dată când vei avea nevoie de mine. Nu voi face lucrurile în locul tău, nu te voi cataloga, nu te voi judeca pentru alegerile tale, dar te voi învăța ce înseamnă asumarea și responsabilitatea. Eu am încredere că tu vei reuși în tot ce îți vei propune în viață și este benefic pentru tine, iar dacă ceva nu ți-a ieșit cum ți-ai dorit, nu dispera, poate nu a fost momentul, oamenii, situația sau timpul potrivite. Trebuie doar să ai răbdare pentru că lucrurile vor veni de la sine.

Nu îți voi oferi ce mie mi-a lipsit, ci ceea ce tu vei avea nevoie. Nu vreau să fii ce eu nu sunt, ci ceea ce tu îți dorești cu adevărat și te face fericită. Vreau să știi că brațele mele nu vor obosi niciodată și mereu va fi loc pentru tine la pieptul meu. Mă faci atât de fericită, de dorită și de iubită cum niciodată nu am fost.

De când ai apărut tu în viața noastră totul capătă mai mult sens, suntem un întreg, suntem dragoste, suntem siguranță, suntem putere și mai ales suntem binecuvântare și viață. SUNTEM ÎMPREUNĂ! Mulțumesc cerului că te-a adus în viața noastră fix în momentul în care am fost pregătiți, când dragostea noastră era atât de mare încât nu mai încăpea doar în inimile noastre. Toate au venit la timpul lor, așa cum îi place lui tati să spună.

Știu că nu sunt mama perfectă, nici nu îmi doresc asta, dar știu că pentru tine sunt de ajuns. Îmi arăți asta în fiecare clipă. Îmi ești motivație, inspirație, lecție, binecuvântare și dragoste. Tu îmi ești tot și așa va fi mereu! Nu sunt mama anului și e ok să fie așa. Învăț și eu împreună cu tine pentru că o dată cu tine m-am născut și eu. Odată cu tine, bebelușa mea dolofană, s-a născut și instinctul meu matern.

Nu toți oamenii vor dori să fie în preajma ta sau să te placă și e ok, nici ție nu îți vor plăcea toți oamenii. Suntem diferiți și este ok să fie așa. Important este ca tu să nu rămâi acolo unde nu ești iubită și apreciată. Să înveți din greșeli. Să te iubești și să te respecți pentru că nimeni nu te va iubi pe lumea asta mai mult decât te vei iubi tu pe tine.

Să nu uiți că ești frumoasă, inteligentă, empatică și minunată și să nu lași pe nimeni să îți spună altceva. Și nu în ultimul rând, să nu uiți să mai privești și în jos după ce vei ajunge acolo sus în cariera ta. Să nu uiți de unde ai plecat, unde îți sunt rădăcinile și cum ai ajuns acolo. De fiecare dată când vei avea nevoie de o încurajare sau ești într-un moment greu în viața ta, citește această scrisoare și cu siguranță te va ajuta să depășești momentele dificile, sau cel puțin îți va aduce un zâmbet pe buze.

Rândurile acestea nu au rolul doar să te sfătuiască, ci cu această ocazie vreau să știi cât de recunoscătoare sunt că te am. Îți mulțumesc că ai apărut în viața mea, că ai dat sens existenței mele pe această lume, că ești așa cum ești, că mă înveți multe lucruri, că pot să cresc împreună cu tine. Mama din mine s-a născut odată cu tine! Este cel mai important rol pentru mine în viața asta și cu cea mai mare responsabilitate, cele mai mari temeri, cel mai mult curaj, cea mai mare disperare, cea mai mare vinovăție, cea mai mare binecuvântare, dar și cea mai mare iubire.

De când te am pe tine simt că sunt întreagă, completă, autentică. Simt că pot muta munții din loc. Îmi dai curaj și putere să merg mai departe, în fiecare zi. Oamenii vor veni și vor pleca din viața ta, dar eu voi rămâne, eu voi fi aici și te voi aștepta, nu voi dormi până nu te voi ști acasă, în siguranță, în brațele mele.

Vreau să știi că ești un copil iubit și mult dorit, cum eu nu am fost. Vreau să știi că voi fi aici de fiecare dată când vei avea nevoie de îmbrățișări, de cuvinte calde, de un umăr pe care să plângi și de cineva care să te asculte. Eu voi fi mereu acolo, de fiecare dată când vei avea nevoie de mine pentru că eu sunt MAMA ta și nimeni și nimic nu va putea schimba asta vreodată.

Cu dragoste,

Mami ❤️

Ți-a fost util acest articol? Dă-l mai departe să ajungă la cât mai multe persoane. Click aici pentru articolul anterior.

Astăzi este Ziua Mondială de luptă împotriva Diabetului, este ziua în care asociații din toată lumea trag un semnal de alarmă cu privire la gravitatea acestei boli și la necesitatea unei educații medicale corecte și clare. Mai multe detalii statistice despre diabet puteți găsi aici. Astfel, în acest articol vă voi prezenta exact ce înseamnă diabetul pentru mine și cum mi-a schimbat viața. Practic, diabetul meu nu este doar o boală sau o afecțiune, a devenit un stil de viață la care lucrez constant.

Diabetul este o boală cronică, nu există un remediu sau o operație care să vindece această boală, există doar insulina, care a salvat milioane de vieți în ultimii 100 de ani de când a fost descoperită. Sute de milioane de oameni din toată lumea trăiesc datorită insulinei, iar eu mă regăsesc în această statistică.

Diabetul este un handicap cu care milioane de oameni sunt nevoiți să trăiască, să își continue viața și să facă tot posibilul să îl țină sub control. Un handicap cu care și eu sunt nevoită să trăiesc pentru tot restul vieții!

Un handicap care la prima vedere nu se vede pentru că pancreasul meu nefuncțional nu este la vedere, dar este ca și cum ai avea un membru lipsă deoarece trebuie să fii propriul tău pancreas, trebuie să înveți să te cunoști, să știi cum reacționează corpul tău la anumite situații, să îți schimbi total percepția față de alimentație, să îți cântărești mesele de fiecare dată pentru că doar așa îți poți administra corect insulina. Doar în felul acesta poți duce o viață normală!

DIABETUL ESTE O BOALĂ MATEMATICĂ deoarece presupune foarte multe calcule, mai ales regula de 3 simplă, dar nu genul ăla de matematică unde există mai multe variante de răspuns. Diabetul presupune calcule exacte de la cântărirea alimentelor până la numărarea carbohidraților din fiecare farfurie și din fiecare gustare pentru administrarea corectă a insulinei deoarece viața mea depinde de asta.

Diabetul este o boală pe bază de stres. Diabetul este mai complex decât crede lumea. Glicemia și modul în care aceasta fluctuează și influențează diabetul sunt determinate și de stres, mai exact de felul în care sunt percepute de tine situațiile stresante. Chiar și un interviu de angajare, un eveniment în familie sau chiar menstruația pot fi percepute de creierul tău ca stresante și glicemia poate fluctua din acest motiv. NU DOAR ALIMENTAȚIA INFLUENȚEAZĂ SAU PROVOACĂ DIABETUL!

DIABETUL DE TIP 1 ȘI DIABETUL DE TIP 2 sunt boli asemănătoare, dar totuși foarte diferite. Ele nu ar trebui comparate pentru că de cele mai multe ori modul de gestionare este total diferit. Diabetul meu este de tip 1, numit și diabet ”juvenil” deoarece este foarte frecvent la copii la vârste din ce în ce mai fragede și se ține sub control doar prin intermediul insulinei. Nu există vindecare sau cel puțin medicina nu a avansat atât de mult în acest moment.

Diabetul este un stil de viață sau asta devine în timp după ce îl accepți și te familiarizezi cu el. Diabetul presupune acceptare, e greu să te trezești peste noapte ca pacient cu diabet și să te întrebi multe lucruri la care probabil nici medicina nu îți poate răspunde (cum? sau de ce?).

Pentru mine, DIABETUL meu este o lecție din care voi învăța toată viața, să pot spune NU lucrurilor de care nu sunt 100% sigură că am nevoie, sau oamenilor care nu au ce căuta în viața mea sau situațiilor pe care le-am acceptat doar pentru binele altora și nu al meu, pentru că am făcut prea puține lucruri pentru mine și prea multe pentru alte persoane. Nu m-am considerat o prioritate.

Ce legătură are diabetul cu toate acestea? Pentru că diabetul meu este o boală autoimună, adică anticorpii mei încep să atace propriul corp, mai exact celula beta-pancreatică în acest caz. Aceasta este explicația științifică, însă nu se cunosc motivele exacte pentru care anticorpii au acest comportament.

Poate fi considerată o reacție la anumite situații sau comportamente la care corpul spune STOP. Practic, corpul meu a spus NU pentru mine și așa poate a apărut diabetul. Este semnalul meu de alarmă să mă iubesc mai mult, să mă prioritizez, să am grijă de mine, să nu mai fiu negativistă, să mă încurajez mai mult, să fiu cea mai bună versiune a mea și să mă accept așa cum sunt. Pentru că sunt de ajuns atât cât sunt!!

”CÂND CORPUL SPUNE NU, APARE BOALA!” GABOR MATE

Click aici pentru articolul anterior!

• Bebelușul poate crește în burtică mai mare decât normalul ceea ce va duce la nașterea unui făt macrosom – acest aspect este datorat faptului că fătul primește o cantitate foarte mare de glucoză prin intermediul placentei. Astfel că, primind o cantitate mai mare de energie decât este necesar, surplusul va fi depus sub formă de grăsime, urmând ca la naștere bebelușul să aibă o lungime și o greutate mai mare decât normalul. De asemenea, acest aspect poate determina și o anemie a bebelușului încă din burtică așa cum s-a observat în cazul meu la morfologia de trimestrul III în săptămâna 35 de sarcină, dar care s-a reglat ulterior.

• Polihidramnios – această condiție se referă la creșterea cantității de lichid amniotic în uter din cauza diabetului necontrolat care poate provoca nașterea prematură sau probleme la naștere. Da, am bifat și acest risc. După ce am setat data operației cezariene, trebuia să am foarte mare grijă cu gestionarea diabetului astfel încât să nu mi se rupă membranele până la termenul stabilit. Am scris despre asta și într-un articol anterior.

• Prezența hipoglicemiei bebelușului la naștere – având în vedere faptul că bebelușul era obișnuit în burtică cu un aport mare de glucoză, după naștere există riscul ca acesta să prezinte hipoglicemie, adică un nivel scăzut de glucoză în sânge. Acest lucru s-a observat în cazul Mirunei după ce i s-a făcut un set de analize, dar după ce a fost hrănită, glicemia ei a revenit la normal.

• Apariția icterului neonatal – această condiție este normală în rândul nou-născuților și apare când în sânge se acumulează bilirubina atunci când ficatul nu funcționează corespunzător. Mai multe detalii despre icter din punct de vedere medical pot fi accesate aici. În cazul Mirunei, aceasta a făcut icter, dar la un nivel subclinic, ce nu a necesitat îngrijiri medicale speciale.

Astăzi voi povesti despre venirea pe lume a puiului meu pufos, despre experiența mea de naștere. Vă amintesc că în articolul anterior pe care îl puteți accesa dând click aici v-am povestit despre motivele mele de a naște la o maternitate privată precum și costurile și beneficiile.

Nașterea fetiței mele a fost una programată de comun acord cu doamna doctor ginecolog care îmi urmărea sarcina. S-a luat această decizie pe fondul complicațiilor apărute, riscul fiind foarte mare de a naște prematur și trebuia să am foarte mare grijă astfel încât să pot ține sarcina până la termenul stabilit. Data probabilă a sarcinii mele conform calculelor făcute de medici încă din primul trimestru de sarcină era 19 martie, dar eu am născut pe data de 02 martie, la 37 săptămâni și 4 zile, prin cezariană. Mai multe informații utile despre operația de cezariană puteți descoperi aici.

Cezariana, în cazul meu, nu a fost neapărat o alegere, dar nu m-a obligat nimeni să fiu de acord, însă a fost necesară. De asemenea, consider că atunci când vine vorba de naștere, ca viitoare mămici, este important să ne gândim la sănătatea noastră și a copilului nostru. Acestea sunt singurele lucruri care primează. Nimic altceva nu contează în acele clipe. Prejudecăți vor exista tot timpul, precum și oameni care vor judeca orice lucru minuscul, însă ce e mai bine pentru tine și bebelușul tău știi doar tu. Alegerea este în mâinile tale chiar dacă unii vor considera că este calea ușoară. ȘI CEZARIANA DOARE!

După ce m-am prezentat la clinică dimineața, la ora 08:00 și am făcut testul Covid (nu uitați că în perioada aceea încă eram sub incidența pandemiei de Covid-19, nu se ridicase încă restricțiile), am fost preluată de către o asistentă medicală și dusă în rezerva mea pentru a mă instala. M-am îmbrăcat în halatul pe care mi l-a lăsat aceasta pe pat și am așteptat. Ulterior, mi-a fost pusă branula și am fost dusă în sala de naștere după ce a venit și medicul meu.

Acolo cred că erau vreo 4 asistente și moașe care mi-au administrat epidurala și m-au ținut de mână până când aceasta și-a făcut efectul, după care doamna doctor ginecolog împreună cu doamna doctor de la neonatologie au început să își facă treaba.

Ca și atmosferă din sala de nașteri îmi amintesc că era una foarte relaxantă, aveam muzică bună (un rock soft) pe fundal, iar o moașă din cadrul clinicii îmi vorbea și mă mângâia pe păr. Astfel că, în data de 02.03.2022, într-o zi de miercuri, ora 11:27, își făcea loc în lumea asta o gogoșică mult dorită cu păr negru, piele albă, cu cel mai mic nas din lume și buze roșii. Micuța Albă-ca-Zăpada din pântecul meu. Cred că dormea când au scos-o că nu a plâns imediat, doar scâncea. Mă speriasem un pic că mă așteptam să zbiere din toți plămânii, așa cum vezi prin filme. 🙂

Mi-o țineau asistentele pe piept să îi simt pielea în timp ce doamnele doctor îmi coseau cele 7 straturi de piele. Da, sunt 7 straturi de piele care sunt tăiate la o cezariană, după care cusute la loc, iar după 7 zile scoase firele, iar recuperarea poate dura luni de zile. Ai grijă să nu strănuți o perioadă, ai grijă cum dormi, ai grijă să administrezi tratamentul recomandat și să nu faci infecție, ai grijă cum ții copilul etc. Toate acestea dor, iar mămicile știu despre ce vorbesc!

În încheiere aș vrea să vă spun că experiența primei mele nașteri a fost una foarte frumoasă, operația în sine nu a fost dureroasă, însă durerile au apărut ulterior, mai ales când țineam copilul meu deja mare în brațe. Născusem o fetiță de 4110 g, un copil deja de 2 luni (cum o alintau asistentele), cel mai mare copil din maternitate la momentul respectiv, astfel se justifica imposibilitatea mea de a merge din cauza durerii din ultimul trimestru de sarcină. Însă pentru mine ea era micuța mea, ghemotocul meu mic de iubire, de care mie îmi era tare frică.

DA, îmi era teamă că poate nu sunt îndeajuns de bună să îi fiu mamă, dar aveam încredere că totul va fi bine, că vom învăța împreună și ne vom descurca cu noua noastră viață. Și așa este, facem asta în fiecare zi, ÎNVĂȚĂM ÎMPREUNĂ. Pentru că la data de 02.03.2022, ora 11:27 nu s-a născut doar ea, ci m-am născut și eu.

Sarcina are ca rezultat final și mult așteptat nașterea, momentul în care bebelușul își face loc în lumea asta. Practic, acesta părăsește locul cald, familiar unde nu ducea lipsă de nimic, pentru a fi introdus în lume, un loc total nou pentru el unde trebuie să plângă dacă îi este frig sau foame.

Ca viitoare mămici ne gândim la naștere încă de când aflăm că suntem însărcinate, avem o sumedenie de gânduri și întrebări, iar cel mai important lucru îl constituie alegerea maternității unde vom aduce copilul pe lume. Maternitate de stat sau privată? Sunt atâtea opțiuni în zilele noastre încât e copleșitor să faci o alegere.

Dacă nu este alegerea corectă? Contează maternitatea sau medicul? Oare cum voi fi tratată de asistente și moașe? Toate aceste întrebări pun foarte mare presiune pe umerii unei viitoare mămici, însă acestea sunt necesare pentru că trebuie să iei cea mai bună decizie pentru tine și copilul tău. Practic, alegerea maternității reprezintă prima decizie importantă pentru copilul tău.

În ceea ce mă privește, am vrut inițial să nasc la o maternitate de stat din București, însă m-am răzgândit întrucât citisem poveștile unor mămici care au născut acolo, iar mare parte din experiențele lor nu erau cele mai fericite. Așa cum am discutat în articolele anterioare, am decis să schimb clinica și medicul ginecolog care îmi urmărea sarcina și imediat am solicitat și o ofertă pentru pachetele de naștere din cadrul Maternității Medicover. Motivele pentru care am ales să nasc la această maternitate privată sunt următoarele:

• Posibilitatea de a fi asistată la naștere de către soț – se semnează la contract un protocol de naștere în prezența soțului sau aparținătorilor. Însă, datorită restricțiilor impuse de pandemia de Covid-19 care încă erau valabile, asistarea la naștere nu a putut fi pusă în practică deoarece nimeni altcineva nu avea voie în clinică.
• Medicul care îmi urmărea sarcina era din cadrul clinicii – astfel a fost mult mai ușor să iau decizia întrucât eram sigură că va fi prezent la naștere, fără a fi lăsată în seama medicului de gardă sau, cel puțin, puteam stabili clar acest aspect de la început.
• Condițiile de spitalizare și personalul – eram sigură că voi avea parte de condiții mult mai bune decât în multe maternități de stat, mâncare mai bună și diversificată, curățenie, personal empatic, respectuos și binevoitor fără a fi nevoită să plătesc pentru umanitatea oamenilor.
• Teama – că voi fi lăsată singură să mă chinui fără să mă bage nimeni în seamă pe holuri, teama că medicul meu curant nu va fi disponibil când îmi vine mie sorocul, teama că trebuie să dau șpagă ca să fiu băgată în seamă, teama că nu voi fi respectată, teama că voi lua vreo bacterie din spital etc. în cazul unei nașteri la o maternitate de stat. Temeri alimentate poate de mass-media, de experiențele cunoscuților și necunoscuților, temeri justificate sau poate nejustificate, dar temeri normale pentru o femeie însărcinată. Menționez că acestea au fost temerile mele de atunci din tot ce citisem și auzisem, nu înseamnă că așa este peste tot, am speranța că lucrurile au evoluat și că la maternitățile de stat sunt aproape aceleași condiții ca la privat. Aici este vorba despre mine și alegerile mele, poate greșite pentru alții, dar corecte pentru mine.
• Bagajul de maternitate – în cazul nașterii la privat nu trebuie să ai grija bagajului de maternitate pentru că ai nevoie doar de haine pentru externare pentru tine și bebeluș și produse de îngrijire pentru tine. Restul sunt puse la dispoziție de către clinică.

Consider că motivele enunțate mai sus au fost mai mult decât suficiente pentru a mă ajuta să iau cea mai bună decizie. Pentru mine, să nasc la o clinică privată a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am putut lua pentru copilul meu.

Probabil, după tot ce ați parcurs aici vă întrebați cât am plătit. Parcă sună totul prea frumos, nu? Pentru nașterea mea am achitat în jur de 9000 RON, este o sumă care poate nu este la dispoziția oricui, nu ar fi fost nici pentru mine ușor dacă ar fi fost nevoie să achit toți banii într-o singură tranșă. Există mai multe pachete de naștere în funcție de tipul de naștere ales (naștere naturală sau cezariană), iar mai multe detalii despre acestea găsiți aici.

Vestea bună este că suma aceasta poate fi achitată în 3 tranșe, întrucât la semnarea contractului se primesc 3 facturi, una dintre acestea constituie avans și trebuie achitată imediat, a doua trebuie achitată cu o lună înainte de naștere, iar ultima poate fi achitată la externare după ce se va face toată calculația în urma spitalizării.

Cum a fost experiența aceasta pentru mine? În cadrul clinicii, încă de la internare până la externare m-am simțit respectată, înțeleasă, mi s-a răspuns la toate întrebările și nelămuririle, mângâiată atunci când nu m-am simțit bine sau eram dezamăgită pentru că aveam probleme cu lactația, încurajată și ajutată de tot personalul medical din cadrul Medicover. Nu mai spun de condițiile de cazare, igienă și mâncare. În acest articol găsiți și o fotografie cu un meniu de prânz delicios.

Vă mulțumesc că ați citit până la capăt! Click aici pentru articolul anterior!

Sunt curioasă care este experiența voastră de naștere. O puteți împărtăși în comentarii, dacă doriți.

Te-ai întrebat vreodată ce reprezintă sarcina pentru o femeie? Pe lângă schimbările fizice și psihice prin care trece aceasta, complicațiile și stările de spirit diferite care o încearcă, sarcina reprezintă unul dintre cele mai frumoase momente din viața sa de care trebuie să se bucure din plin. În plus, clipele petrecute cu burtica în continuă evoluție sunt unice în viața unei femei deoarece doar aceasta poate da viață, doar ea poate trăi cu 2 sau mai multe inimi simultan. Jos pălăria pentru femeia care naște, iubește, educă, îngrijește și își crește frumos copilul!

În ziua de astăzi suntem norocoși să avem acces nelimitat la tehnologie și fiecare dintre noi are acum un telefon cu care poate face fotografii calitative, le poate stoca online și se poate bucura de amintiri mult timp de acum încolo. Din punctul meu de vedere, sarcina este o perioadă ce ar trebui imortalizată și pusă în ramă, este perioada în care te simți cea mai frumoasă, cea mai puternică și mai încrezătoare în forțele tale. Este perioada în care descoperi lucruri noi despre tine și corpul tău care te uimesc și de care nu te credeai în stare.

Un lucru necesar pe care îl poți face în sarcina ta, mai ales cu tehnologia de care ne bucurăm în zilele noastre, este să îți creezi amintiri cu burtica ta pentru că amintirile tale vor deveni amintirile copilului tău. Îți poți face poze oricând și oriunde cu burtica, poți face filmulețe sau poți deveni mai creativă și poți alege să faci ședințe foto tematice în natură în funcție de anotimpul preferat împreună cu partenerul. În acest caz, ai nevoie doar de un telefon și imaginație.

În cazul meu, nu am făcut foarte multe poze în primele trimestre de sarcină și acum îmi pare rău. Cu greu am găsit câteva pentru articolele anterioare. În schimb, în ultimul trimestru de sarcină m-am gândit că trebuie cumva să păstrez ca amintire toată această perioadă și am ales să fac o ședință foto de maternitate într-un studio cu ținute glamour, special create pentru femeile însărcinate.

Motivele pentru care am ales o astfel de ședință foto au fost următoarele:

• Perioada în care se țin aceste ședințe este 28-32 de săptămâni de sarcină, iar în cazul meu însemna luna ianuarie, clar nu puteam face poze afară decât cu geaca pe mine și îmi doream total altceva;
• Pentru că nu știu ce îmi rezervă viitorul, dacă aceasta este prima și singura sarcină și nu voiam să am regrete;
• Pentru că mi-am dorit să am niște poze foarte frumoase și profi la care să mă pot uita și peste ani cu drag;
• Pentru că pur și simplu am vrut să fiu cea mai bună versiune a mea, să mă simt bine în pielea mea și să am cele mai frumoase amintiri cu fetița mea încă nenăscută. Pentru că amintirile mele din sarcină vor deveni amintirile ei.

Cea care a imortalizat aceste momente cu burtica mea a fost Oana Stoica, care are un studio minunat în Pietroșani, Prahova, foarte aproape de București. Practic, de când intri în studio-ul ei simți căldura, profesionalismul și frumusețea prin toți porii. Eu am aflat de ea pe rețelele de socializare, am văzut poze făcute la ea la o cunoștință și m-am îndrăgostit efectiv.

Ce a fost foarte important pentru mine, e că Oana nu te grăbește, totul se desfășoară în ritmul fiecărei gravide. Eu, de exemplu, eram în perioada picioarelor umflate și abia mă mișcam, iar Oana a dat dovadă de foarte multă răbdare. Pozele acestea sunt rezultatul muncii, talentului, pasiunii și dedicării ei.

În cazul în care îți dorești o ședință foto la ea, pe site poți găsi detalii cu privire la pachetele ședințelor precum și date de contact pentru programări și galerie foto cu magia pe care o face în studio. Pe lângă asta, există o varietate foarte mare de ședințe foto pe care Oana le face, pe lângă cea de maternitate și le poți descoperi pe toate aici.

Cum am spus, amintirile acestea pentru mine înseamnă foarte mult. La toate motivele deja enumerate aș putea adăuga și lipsa acestor amintiri din copilăria mea pentru că altele au fost condițiile la vremea respectivă și mi-am dorit să fie diferit pentru copilul meu. Bineînțeles că fiecare dintre noi face cum consideră. Fiecare avem prioritățile noastre. Pentru mine, este important să nu am regrete pentru că nu știu dacă această primă sarcină este și ultima. Ce trebuie să reținem este că perioada aceasta nu se întoarce, iar fiecare sarcină este diferită! Click aici pentru articolul anterior!

Bună! Dacă în articolul anterior pe care îl puteți vizualiza aici am vorbit despre diabetul gestațional și complicațiile aduse de acesta în trimestrul 3 de sarcină, astăzi voi aduce în discuție restul complicațiilor care mi-au pus răbdarea la încercare, precum și toleranța la durere. Pe finalul sarcinii simțeam efectiv că nu mai pot, veți vedea în acest articol de ce ajunsesem să mă țin de pereți ca să mă pot deplasa.

În primul rând, în prima lună a trimestrului 3 de sarcină am început să lucrez de acasă, iar asta a însemnat o schimbare majoră pentru mine întrucât nu mai eram la fel de activă, în condițiile în care până la acel moment mergeam pe jos cel puțin 1 km dus și întors când mă deplasam la birou. Medicul îmi recomandase să merg pe jos în fiecare zi 5000 de pași, iar seara încercam să ating măcar target-ul meu propriu de 3000 de pași, însă nu reușeam nici măcar atât.

Mergeam la plimbare și oboseam așa de tare, încât trebuia să iau toate băncile la rând din parc să mă odihnesc. Astfel, din cauza faptului că nu făceam mișcare cât ar fi trebuit precum și a statului prelungit pe scaun au început să mi se umfle picioarele , erau ca niște butuci. Noaptea mă trezeam țipând deoarece mi se puneau cârcei la gambe și cred că și asta este din același motiv, trebuia masată zona respectivă ca să îmi treacă. Erau ceva de speriat!

Legat de mișcare, spre norocul meu s-a întâmplat să avem o bicicletă de interior pe care am folosit-o perioada aceasta. Făceam după fiecare masă vreo 15-20 minute de pedalat, astfel că problema picioarelor umflate a dispărut, mă ajuta și la ținerea sub control a glicemiilor și aveam și niște picioare tonifiate, dar, mi-ar fi plăcut să fi descoperit această variantă mai devreme, nu în ultima lună de sarcină.

Pe măsură ce sarcina evolua, bebelușa lua tot mai mult în greutate așa cum este normal să se întâmple în acest trimestru, dar dublată de un diabet gestațional prost gestionat, întrucât rezistența la insulină era din ce în ce mai mare, iar dozele de insulină trebuia mărite de la o zi la alta. Cu cât bebelușul creștea în burtică, cu atât eu mă simțeam ca un balon ambulant, mi se părea că slăbisem, eram trasă la față. Se spune că nu mai ești aceeași persoană după o sarcină și sunt total de acord cu asta, amprenta bebelușului în celulele mamei rămân acolo pentru mult timp. Nu mai sunt aceeași, nici fizic, nici emoțional, mă văd schimbată și la fizionomia feței.

În continuare, analizele ieșeau din ce în ce mai prost, d-dimerii aveau valoarea record de 20g/ml (mai multe informații despre valorile mari ale d-dimerilor aici), deși făceam injecțiile cu Clexane. La lista complicațiilor din acest trimestru se mai adaugă infecția cu streptococ grup B, valorile mari ale glicemiilor, a colesterolului, o anemie moderată plus transaminazele de 4-5 ori mai mari decât valorile normale. Totul a fost la superlativ în sarcina mea.

Acestea nu au fost foarte grave din punct de vedere al toleranței la durere, unele erau normale stadiului sarcinii în care mă aflam și se puteau controla mai mult sau mai puțin cu injecții sau tratament medicamentos, însă altele au fost destul de neplăcute și doar cu răbdare și sprijin le puteam depăși.

O astfel de complicație datorată greutății copilului mă făcea să simt o durere groaznică în zona lombară care se lăsa pe picior făcându-mi deplasarea o provocare. Eram suspectă de hernie de disc lombară. Din fericire , după naștere, această suspiciune nu a putut fi confirmată, deoarece, la 2 zile după ce am adus copilul pe lume durerea a dispărut de la sine sau de la calmantele administrate.

Îmi amintesc acum cât de mult uram scara din casă, era o provocare să cobor de la etaj la bucătărie, trebuia să mă țin bine de balustradă și să mă preling așa pe trepte pentru că mă durea foarte tare când trebuia să îndoi genunchii și să fac pașii de urcare sau coborâre a treptelor.

Auzisem că acest trimestru de sarcină este cel mai greu, dar nu mă așteptam să fie chiar așa de greu. Acum, analizând la rece, mi se pare că au fost multe complicații și nu știu cum de le-am depășit, atunci nu conștientizam. Posibil ca asta să fie datorită faptului că mă gândeam că mai e puțin și trece, vine bebelușul și totul revine la normal. Dar e un alt fel de normal. Normalul ăla pe care îl știam nu se mai întoarce, mă adaptez continuu la noile condiții, care sunt diferite în fiecare etapă de dezvoltare și trebuie să te mulezi pe situația dată.

În concluzie, aș vrea să vă informez că închei capitolul trimestrelor de sarcină cu acest articol. Aceasta este experiența mea, nu înseamnă că așa va fi și la tine. Fiecare dintre noi este diferită, cu ADN-ul său, cu experiențele sale de viață, cu alegerile sale și este ok să fie așa. Suntem rezultatul alegerilor și experiențelor noastre. În continuare revin cu articole legate de importanța ședinței foto de maternitate și despre naștere.

Bună! A venit și rândul trimestrului 3 de sarcină să fie povestit aici. Deși un trimestru greu și marcat de noi complicații este un trimestru pe care vreau să mi-l amintesc frumos în ciuda neplăcerilor pe care mi le-a creat. Este un trimestru marcat în mare parte de nerăbdare în sensul că abia așteptam să cunosc micul omuleț ce creștea în interiorul meu, dar și disperare deoarece abia așteptam să nasc pentru că mă simțeam copleșită de greutatea burticii ce făcea ca activități banale precum dormitul sau mersul să fie o provocare. Pe lângă acest aspect, toate injecțiile și înțepăturile zilnice în degete, în mâini, picioare și burtă devenise insuportabile și abia așteptam să scap de ele.

În articolul anterior pe care îl puteți accesa aici, am vorbit puțin despre apariția diabetului gestațional pe final de trimestru și am folosit destul de mulți termeni medicali pe care nu i-am explicat, iar persoanele care nu s-au confruntat cu această afecțiune sau nu sunt mămici nu le este clar despre ce vorbesc și nici nu pot aprecia corect gravitatea sau efectele negative asupra fătului în timp ce se află în burtica mamei, dar și după naștere, pentru că da, diabetul gestațional al mamei poate afecta copilașul și după naștere.

Diabetul gestațional este un diagnostic grav pentru o viitoare mămică și trebuie tratat cu foarte multă seriozitate, întrucât gestionarea precară a acestuia poate duce la complicații grave. Mai multe informații despre diabetul gestațional din punct de vedere medical puteți afla aici. În cazul meu, acest tip de diabet a fost depistat în săptămâna 24 de sarcină, în urma efectuării testului de toleranță la glucoză. Puteți afla mai multe detalii despre acest test în articolul anterior pe care îl puteți vizualiza aici.

Așa cum vă povesteam în articolul trecut despre trimestrul II de sarcină și apariția diabetului gestațional, nu m-am lăsat convinsă foarte ușor și am decis să schimb medicul diabetolog, întrucât nu puteam accepta diagnosticul și mai ales tratamentul cu insulină. În continuare a fost nevoie să monitorizez glicemiile de 9 ori pe zi, adică 9 înțepături în degete, timp de 2 săptămâni ca ulterior să trec pe insulină pentru că sarcina evolua, iar glicemiile erau din ce în ce mai mari.

Acum când mă gândesc la toată această perioadă și având tot acest istoric cu diabetul îmi dau seama cât de mult mă puneam în pericol atât pe mine cât și pe copil. Eram foarte stresată cu asta, setată doar pe a avea glicemii în parametri indiferent cât mâncam și mâncam foarte puțin, doar cât să mă satur. Nu conștientizam gravitatea situației la momentul respectiv. Îmi este rușine cu paginile din jurnalul meu de monitorizare glicemică de atunci.

Dacă ar fi să fac o comparație cu jurnalul meselor și glicemiilor din prezent, este o diferență de la cer la pământ, dar consider că a fost o perioadă necesară în evoluția mea de acum și parcursul meu cu diabetul gestațional. Îl văd ca pe o inițiere către etapa în care sunt în acest moment, de cunoaștere cât de cât a diabetului, dar și de învățare continuă.

Cele mai rele aspecte din perioada trimestrului III de sarcină în ceea ce privește diabetul gestațional nu au fost înțepăturile în deget de cel puțin 9 ori pe zi sau injecțiile cu insulină la fiecare masă, ci glicemiile din ce în ce mai mari odată cu evoluția sarcinii, practic un diabet prost gestionat. Toate acestea au dus la o diferență foarte mare între vârsta gestațională medie ecografică față de cea clinică (normală) cu până la 4 săptămâni conform măsurătorilor.

Asta înseamnă că bebelușul era mult prea mare ca și greutate și lungime față de săptămâna de sarcină în care mă aflam. Înțelegeam gravitatea și știam că mai este foarte puțin, îmi amintesc că veneam de la aceste ecografii și când ajungeam acasă plângeam. Eram conștientă că trebuie să iau măsuri imediat. Astfel, am început să adaug mai multe unități de insulină, să fac mișcare, așa cum puteam la momentul ăla, să mănânc mai bine, iar în ultima săptămână, până la naștere reușisem să reduc diferența între vârsta gestațională ecografică și cea clinică la 2 săptămâni.

Nu a fost ușor, dar pentru mine a fost o perioadă de inițiere necesară, nu a venit nimeni să mă învețe, toată lumea m-a tratat de multe ori ca și cum ar trebui să știu deja, că am acces la informație, nimeni nu te învață pentru că poate informația respectivă nu ți se potrivește. Corpul tău este diferit, nu are aceleași nevoi, hormonii din sarcină acționează diferit asupra corpului tău de aceea unele femei fac diabet gestațional și altele nu.

Consider că sunt cel mai norocos om că diabetul meu a debutat așa și că a putut fi descoperit în faza sa incipientă, iar după sarcină am știut când să merg la medic. Nu am așteptat să leșin, m-am pus pe primul loc pentru că aveam un copil de crescut. De asta insist aici cu monitorizarea glicemiei chiar și pentru cei sănătoși ,măcar din când în când. Așa afli lucruri despre tine, despre cum influențează alimentele glicemia ta, mișcarea pe care o faci, felul cum sunt percepute de corpul tău activitățile stresante etc.