Bună! Dacă în articolul anterior pe care îl puteți vizualiza aici am vorbit despre diabetul gestațional și complicațiile aduse de acesta în trimestrul 3 de sarcină, astăzi voi aduce în discuție restul complicațiilor care mi-au pus răbdarea la încercare, precum și toleranța la durere. Pe finalul sarcinii simțeam efectiv că nu mai pot, veți vedea în acest articol de ce ajunsesem să mă țin de pereți ca să mă pot deplasa.
În primul rând, în prima lună a trimestrului 3 de sarcină am început să lucrez de acasă, iar asta a însemnat o schimbare majoră pentru mine întrucât nu mai eram la fel de activă, în condițiile în care până la acel moment mergeam pe jos cel puțin 1 km dus și întors când mă deplasam la birou. Medicul îmi recomandase să merg pe jos în fiecare zi 5000 de pași, iar seara încercam să ating măcar target-ul meu propriu de 3000 de pași, însă nu reușeam nici măcar atât.
Mergeam la plimbare și oboseam așa de tare, încât trebuia să iau toate băncile la rând din parc să mă odihnesc. Astfel, din cauza faptului că nu făceam mișcare cât ar fi trebuit precum și a statului prelungit pe scaun au început să mi se umfle picioarele , erau ca niște butuci. Noaptea mă trezeam țipând deoarece mi se puneau cârcei la gambe și cred că și asta este din același motiv, trebuia masată zona respectivă ca să îmi treacă. Erau ceva de speriat!
Legat de mișcare, spre norocul meu s-a întâmplat să avem o bicicletă de interior pe care am folosit-o perioada aceasta. Făceam după fiecare masă vreo 15-20 minute de pedalat, astfel că problema picioarelor umflate a dispărut, mă ajuta și la ținerea sub control a glicemiilor și aveam și niște picioare tonifiate, dar, mi-ar fi plăcut să fi descoperit această variantă mai devreme, nu în ultima lună de sarcină.
Pe măsură ce sarcina evolua, bebelușa lua tot mai mult în greutate așa cum este normal să se întâmple în acest trimestru, dar dublată de un diabet gestațional prost gestionat, întrucât rezistența la insulină era din ce în ce mai mare, iar dozele de insulină trebuia mărite de la o zi la alta. Cu cât bebelușul creștea în burtică, cu atât eu mă simțeam ca un balon ambulant, mi se părea că slăbisem, eram trasă la față. Se spune că nu mai ești aceeași persoană după o sarcină și sunt total de acord cu asta, amprenta bebelușului în celulele mamei rămân acolo pentru mult timp. Nu mai sunt aceeași, nici fizic, nici emoțional, mă văd schimbată și la fizionomia feței.
În continuare, analizele ieșeau din ce în ce mai prost, d-dimerii aveau valoarea record de 20g/ml (mai multe informații despre valorile mari ale d-dimerilor aici), deși făceam injecțiile cu Clexane. La lista complicațiilor din acest trimestru se mai adaugă infecția cu streptococ grup B, valorile mari ale glicemiilor, a colesterolului, o anemie moderată plus transaminazele de 4-5 ori mai mari decât valorile normale. Totul a fost la superlativ în sarcina mea.
Acestea nu au fost foarte grave din punct de vedere al toleranței la durere, unele erau normale stadiului sarcinii în care mă aflam și se puteau controla mai mult sau mai puțin cu injecții sau tratament medicamentos, însă altele au fost destul de neplăcute și doar cu răbdare și sprijin le puteam depăși.
O astfel de complicație datorată greutății copilului mă făcea să simt o durere groaznică în zona lombară care se lăsa pe picior făcându-mi deplasarea o provocare. Eram suspectă de hernie de disc lombară. Din fericire , după naștere, această suspiciune nu a putut fi confirmată, deoarece, la 2 zile după ce am adus copilul pe lume durerea a dispărut de la sine sau de la calmantele administrate.
Îmi amintesc acum cât de mult uram scara din casă, era o provocare să cobor de la etaj la bucătărie, trebuia să mă țin bine de balustradă și să mă preling așa pe trepte pentru că mă durea foarte tare când trebuia să îndoi genunchii și să fac pașii de urcare sau coborâre a treptelor.
Auzisem că acest trimestru de sarcină este cel mai greu, dar nu mă așteptam să fie chiar așa de greu. Acum, analizând la rece, mi se pare că au fost multe complicații și nu știu cum de le-am depășit, atunci nu conștientizam. Posibil ca asta să fie datorită faptului că mă gândeam că mai e puțin și trece, vine bebelușul și totul revine la normal. Dar e un alt fel de normal. Normalul ăla pe care îl știam nu se mai întoarce, mă adaptez continuu la noile condiții, care sunt diferite în fiecare etapă de dezvoltare și trebuie să te mulezi pe situația dată.
În concluzie, aș vrea să vă informez că închei capitolul trimestrelor de sarcină cu acest articol. Aceasta este experiența mea, nu înseamnă că așa va fi și la tine. Fiecare dintre noi este diferită, cu ADN-ul său, cu experiențele sale de viață, cu alegerile sale și este ok să fie așa. Suntem rezultatul alegerilor și experiențelor noastre. În continuare revin cu articole legate de importanța ședinței foto de maternitate și despre naștere.
