Te-ai întrebat vreodată ce reprezintă sarcina pentru o femeie? Pe lângă schimbările fizice și psihice prin care trece aceasta, complicațiile și stările de spirit diferite care o încearcă, sarcina reprezintă unul dintre cele mai frumoase momente din viața sa de care trebuie să se bucure din plin. În plus, clipele petrecute cu burtica în continuă evoluție sunt unice în viața unei femei deoarece doar aceasta poate da viață, doar ea poate trăi cu 2 sau mai multe inimi simultan. Jos pălăria pentru femeia care naște, iubește, educă, îngrijește și își crește frumos copilul!

În ziua de astăzi suntem norocoși să avem acces nelimitat la tehnologie și fiecare dintre noi are acum un telefon cu care poate face fotografii calitative, le poate stoca online și se poate bucura de amintiri mult timp de acum încolo. Din punctul meu de vedere, sarcina este o perioadă ce ar trebui imortalizată și pusă în ramă, este perioada în care te simți cea mai frumoasă, cea mai puternică și mai încrezătoare în forțele tale. Este perioada în care descoperi lucruri noi despre tine și corpul tău care te uimesc și de care nu te credeai în stare.

Un lucru necesar pe care îl poți face în sarcina ta, mai ales cu tehnologia de care ne bucurăm în zilele noastre, este să îți creezi amintiri cu burtica ta pentru că amintirile tale vor deveni amintirile copilului tău. Îți poți face poze oricând și oriunde cu burtica, poți face filmulețe sau poți deveni mai creativă și poți alege să faci ședințe foto tematice în natură în funcție de anotimpul preferat împreună cu partenerul. În acest caz, ai nevoie doar de un telefon și imaginație.

În cazul meu, nu am făcut foarte multe poze în primele trimestre de sarcină și acum îmi pare rău. Cu greu am găsit câteva pentru articolele anterioare. În schimb, în ultimul trimestru de sarcină m-am gândit că trebuie cumva să păstrez ca amintire toată această perioadă și am ales să fac o ședință foto de maternitate într-un studio cu ținute glamour, special create pentru femeile însărcinate.

Motivele pentru care am ales o astfel de ședință foto au fost următoarele:

• Perioada în care se țin aceste ședințe este 28-32 de săptămâni de sarcină, iar în cazul meu însemna luna ianuarie, clar nu puteam face poze afară decât cu geaca pe mine și îmi doream total altceva;
• Pentru că nu știu ce îmi rezervă viitorul, dacă aceasta este prima și singura sarcină și nu voiam să am regrete;
• Pentru că mi-am dorit să am niște poze foarte frumoase și profi la care să mă pot uita și peste ani cu drag;
• Pentru că pur și simplu am vrut să fiu cea mai bună versiune a mea, să mă simt bine în pielea mea și să am cele mai frumoase amintiri cu fetița mea încă nenăscută. Pentru că amintirile mele din sarcină vor deveni amintirile ei.

Cea care a imortalizat aceste momente cu burtica mea a fost Oana Stoica, care are un studio minunat în Pietroșani, Prahova, foarte aproape de București. Practic, de când intri în studio-ul ei simți căldura, profesionalismul și frumusețea prin toți porii. Eu am aflat de ea pe rețelele de socializare, am văzut poze făcute la ea la o cunoștință și m-am îndrăgostit efectiv.

Ce a fost foarte important pentru mine, e că Oana nu te grăbește, totul se desfășoară în ritmul fiecărei gravide. Eu, de exemplu, eram în perioada picioarelor umflate și abia mă mișcam, iar Oana a dat dovadă de foarte multă răbdare. Pozele acestea sunt rezultatul muncii, talentului, pasiunii și dedicării ei.

În cazul în care îți dorești o ședință foto la ea, pe site poți găsi detalii cu privire la pachetele ședințelor precum și date de contact pentru programări și galerie foto cu magia pe care o face în studio. Pe lângă asta, există o varietate foarte mare de ședințe foto pe care Oana le face, pe lângă cea de maternitate și le poți descoperi pe toate aici.

Cum am spus, amintirile acestea pentru mine înseamnă foarte mult. La toate motivele deja enumerate aș putea adăuga și lipsa acestor amintiri din copilăria mea pentru că altele au fost condițiile la vremea respectivă și mi-am dorit să fie diferit pentru copilul meu. Bineînțeles că fiecare dintre noi face cum consideră. Fiecare avem prioritățile noastre. Pentru mine, este important să nu am regrete pentru că nu știu dacă această primă sarcină este și ultima. Ce trebuie să reținem este că perioada aceasta nu se întoarce, iar fiecare sarcină este diferită! Click aici pentru articolul anterior!

Bună! Dacă în articolul anterior pe care îl puteți vizualiza aici am vorbit despre diabetul gestațional și complicațiile aduse de acesta în trimestrul 3 de sarcină, astăzi voi aduce în discuție restul complicațiilor care mi-au pus răbdarea la încercare, precum și toleranța la durere. Pe finalul sarcinii simțeam efectiv că nu mai pot, veți vedea în acest articol de ce ajunsesem să mă țin de pereți ca să mă pot deplasa.

În primul rând, în prima lună a trimestrului 3 de sarcină am început să lucrez de acasă, iar asta a însemnat o schimbare majoră pentru mine întrucât nu mai eram la fel de activă, în condițiile în care până la acel moment mergeam pe jos cel puțin 1 km dus și întors când mă deplasam la birou. Medicul îmi recomandase să merg pe jos în fiecare zi 5000 de pași, iar seara încercam să ating măcar target-ul meu propriu de 3000 de pași, însă nu reușeam nici măcar atât.

Mergeam la plimbare și oboseam așa de tare, încât trebuia să iau toate băncile la rând din parc să mă odihnesc. Astfel, din cauza faptului că nu făceam mișcare cât ar fi trebuit precum și a statului prelungit pe scaun au început să mi se umfle picioarele , erau ca niște butuci. Noaptea mă trezeam țipând deoarece mi se puneau cârcei la gambe și cred că și asta este din același motiv, trebuia masată zona respectivă ca să îmi treacă. Erau ceva de speriat!

Legat de mișcare, spre norocul meu s-a întâmplat să avem o bicicletă de interior pe care am folosit-o perioada aceasta. Făceam după fiecare masă vreo 15-20 minute de pedalat, astfel că problema picioarelor umflate a dispărut, mă ajuta și la ținerea sub control a glicemiilor și aveam și niște picioare tonifiate, dar, mi-ar fi plăcut să fi descoperit această variantă mai devreme, nu în ultima lună de sarcină.

Pe măsură ce sarcina evolua, bebelușa lua tot mai mult în greutate așa cum este normal să se întâmple în acest trimestru, dar dublată de un diabet gestațional prost gestionat, întrucât rezistența la insulină era din ce în ce mai mare, iar dozele de insulină trebuia mărite de la o zi la alta. Cu cât bebelușul creștea în burtică, cu atât eu mă simțeam ca un balon ambulant, mi se părea că slăbisem, eram trasă la față. Se spune că nu mai ești aceeași persoană după o sarcină și sunt total de acord cu asta, amprenta bebelușului în celulele mamei rămân acolo pentru mult timp. Nu mai sunt aceeași, nici fizic, nici emoțional, mă văd schimbată și la fizionomia feței.

În continuare, analizele ieșeau din ce în ce mai prost, d-dimerii aveau valoarea record de 20g/ml (mai multe informații despre valorile mari ale d-dimerilor aici), deși făceam injecțiile cu Clexane. La lista complicațiilor din acest trimestru se mai adaugă infecția cu streptococ grup B, valorile mari ale glicemiilor, a colesterolului, o anemie moderată plus transaminazele de 4-5 ori mai mari decât valorile normale. Totul a fost la superlativ în sarcina mea.

Acestea nu au fost foarte grave din punct de vedere al toleranței la durere, unele erau normale stadiului sarcinii în care mă aflam și se puteau controla mai mult sau mai puțin cu injecții sau tratament medicamentos, însă altele au fost destul de neplăcute și doar cu răbdare și sprijin le puteam depăși.

O astfel de complicație datorată greutății copilului mă făcea să simt o durere groaznică în zona lombară care se lăsa pe picior făcându-mi deplasarea o provocare. Eram suspectă de hernie de disc lombară. Din fericire , după naștere, această suspiciune nu a putut fi confirmată, deoarece, la 2 zile după ce am adus copilul pe lume durerea a dispărut de la sine sau de la calmantele administrate.

Îmi amintesc acum cât de mult uram scara din casă, era o provocare să cobor de la etaj la bucătărie, trebuia să mă țin bine de balustradă și să mă preling așa pe trepte pentru că mă durea foarte tare când trebuia să îndoi genunchii și să fac pașii de urcare sau coborâre a treptelor.

Auzisem că acest trimestru de sarcină este cel mai greu, dar nu mă așteptam să fie chiar așa de greu. Acum, analizând la rece, mi se pare că au fost multe complicații și nu știu cum de le-am depășit, atunci nu conștientizam. Posibil ca asta să fie datorită faptului că mă gândeam că mai e puțin și trece, vine bebelușul și totul revine la normal. Dar e un alt fel de normal. Normalul ăla pe care îl știam nu se mai întoarce, mă adaptez continuu la noile condiții, care sunt diferite în fiecare etapă de dezvoltare și trebuie să te mulezi pe situația dată.

În concluzie, aș vrea să vă informez că închei capitolul trimestrelor de sarcină cu acest articol. Aceasta este experiența mea, nu înseamnă că așa va fi și la tine. Fiecare dintre noi este diferită, cu ADN-ul său, cu experiențele sale de viață, cu alegerile sale și este ok să fie așa. Suntem rezultatul alegerilor și experiențelor noastre. În continuare revin cu articole legate de importanța ședinței foto de maternitate și despre naștere.

Bună! A venit și rândul trimestrului 3 de sarcină să fie povestit aici. Deși un trimestru greu și marcat de noi complicații este un trimestru pe care vreau să mi-l amintesc frumos în ciuda neplăcerilor pe care mi le-a creat. Este un trimestru marcat în mare parte de nerăbdare în sensul că abia așteptam să cunosc micul omuleț ce creștea în interiorul meu, dar și disperare deoarece abia așteptam să nasc pentru că mă simțeam copleșită de greutatea burticii ce făcea ca activități banale precum dormitul sau mersul să fie o provocare. Pe lângă acest aspect, toate injecțiile și înțepăturile zilnice în degete, în mâini, picioare și burtă devenise insuportabile și abia așteptam să scap de ele.

În articolul anterior pe care îl puteți accesa aici, am vorbit puțin despre apariția diabetului gestațional pe final de trimestru și am folosit destul de mulți termeni medicali pe care nu i-am explicat, iar persoanele care nu s-au confruntat cu această afecțiune sau nu sunt mămici nu le este clar despre ce vorbesc și nici nu pot aprecia corect gravitatea sau efectele negative asupra fătului în timp ce se află în burtica mamei, dar și după naștere, pentru că da, diabetul gestațional al mamei poate afecta copilașul și după naștere.

Diabetul gestațional este un diagnostic grav pentru o viitoare mămică și trebuie tratat cu foarte multă seriozitate, întrucât gestionarea precară a acestuia poate duce la complicații grave. Mai multe informații despre diabetul gestațional din punct de vedere medical puteți afla aici. În cazul meu, acest tip de diabet a fost depistat în săptămâna 24 de sarcină, în urma efectuării testului de toleranță la glucoză. Puteți afla mai multe detalii despre acest test în articolul anterior pe care îl puteți vizualiza aici.

Așa cum vă povesteam în articolul trecut despre trimestrul II de sarcină și apariția diabetului gestațional, nu m-am lăsat convinsă foarte ușor și am decis să schimb medicul diabetolog, întrucât nu puteam accepta diagnosticul și mai ales tratamentul cu insulină. În continuare a fost nevoie să monitorizez glicemiile de 9 ori pe zi, adică 9 înțepături în degete, timp de 2 săptămâni ca ulterior să trec pe insulină pentru că sarcina evolua, iar glicemiile erau din ce în ce mai mari.

Acum când mă gândesc la toată această perioadă și având tot acest istoric cu diabetul îmi dau seama cât de mult mă puneam în pericol atât pe mine cât și pe copil. Eram foarte stresată cu asta, setată doar pe a avea glicemii în parametri indiferent cât mâncam și mâncam foarte puțin, doar cât să mă satur. Nu conștientizam gravitatea situației la momentul respectiv. Îmi este rușine cu paginile din jurnalul meu de monitorizare glicemică de atunci.

Dacă ar fi să fac o comparație cu jurnalul meselor și glicemiilor din prezent, este o diferență de la cer la pământ, dar consider că a fost o perioadă necesară în evoluția mea de acum și parcursul meu cu diabetul gestațional. Îl văd ca pe o inițiere către etapa în care sunt în acest moment, de cunoaștere cât de cât a diabetului, dar și de învățare continuă.

Cele mai rele aspecte din perioada trimestrului III de sarcină în ceea ce privește diabetul gestațional nu au fost înțepăturile în deget de cel puțin 9 ori pe zi sau injecțiile cu insulină la fiecare masă, ci glicemiile din ce în ce mai mari odată cu evoluția sarcinii, practic un diabet prost gestionat. Toate acestea au dus la o diferență foarte mare între vârsta gestațională medie ecografică față de cea clinică (normală) cu până la 4 săptămâni conform măsurătorilor.

Asta înseamnă că bebelușul era mult prea mare ca și greutate și lungime față de săptămâna de sarcină în care mă aflam. Înțelegeam gravitatea și știam că mai este foarte puțin, îmi amintesc că veneam de la aceste ecografii și când ajungeam acasă plângeam. Eram conștientă că trebuie să iau măsuri imediat. Astfel, am început să adaug mai multe unități de insulină, să fac mișcare, așa cum puteam la momentul ăla, să mănânc mai bine, iar în ultima săptămână, până la naștere reușisem să reduc diferența între vârsta gestațională ecografică și cea clinică la 2 săptămâni.

Nu a fost ușor, dar pentru mine a fost o perioadă de inițiere necesară, nu a venit nimeni să mă învețe, toată lumea m-a tratat de multe ori ca și cum ar trebui să știu deja, că am acces la informație, nimeni nu te învață pentru că poate informația respectivă nu ți se potrivește. Corpul tău este diferit, nu are aceleași nevoi, hormonii din sarcină acționează diferit asupra corpului tău de aceea unele femei fac diabet gestațional și altele nu.

Consider că sunt cel mai norocos om că diabetul meu a debutat așa și că a putut fi descoperit în faza sa incipientă, iar după sarcină am știut când să merg la medic. Nu am așteptat să leșin, m-am pus pe primul loc pentru că aveam un copil de crescut. De asta insist aici cu monitorizarea glicemiei chiar și pentru cei sănătoși ,măcar din când în când. Așa afli lucruri despre tine, despre cum influențează alimentele glicemia ta, mișcarea pe care o faci, felul cum sunt percepute de corpul tău activitățile stresante etc.

Bună! îmi pare bine să te cunosc. Numele meu este Eliza Mirea și sunt o Type 1 Mommy. Ce înseamnă asta?

Type 1 Mommy este ceea ce mă definește în prezent și anume MATERNITATEA și DIABETUL. Ideea acestui concept a apărut din dorința de a ieși din rutina zilnică, un loc în care să pot fi doar eu cu mine și unde să îmi pot expune ideile și poate și un loc unde să pot descărca toate emoțiile și trăirile experiențelor din viața de zi cu zi.

Nu este un jurnal, nu caut empatia oamenilor, îmi doresc doar să aștern pe ”hârtie” gânduri, idei, sentimente pe care să le citesc peste ani împreună cu fiica mea, să ne creăm amintiri împreună. De asemenea, mi-ar plăcea mult să pot ajuta și alți oameni, mai ales mămici care se află în situația mea, să știe că nu sunt singure în asta și că este ok. Să ne încurajăm reciproc. Poate că povestea mea este și povestea ta…

Așa cum am menționat anterior, denumirea acestui proiect vine de la cele 2 lucruri care mă reprezintă de un an de zile și anume faptul că sunt mămica unei fetițe minunate în vârstă de 1 an și sunt diagnosticată cu diabet tip 1. Diagnosticul meu oficial a venit la data de 18 iulie 2022, în urma analizelor efectuate și pot spune că m-a afectat foarte mult, fiind la un pas de a face depresie, deja trecând prin experiența cu diabetul gestațional și așteptând cu nerăbdare ”normalul” care nu mai avea să vină.

Acest diagnostic m-a lovit destul de tare și brusc și inițial nu puteam accepta ce mi se întâmplă, perioadă urmată de momente în care frustrarea mea se răsfrângea asupra vieții și asupra Lui Dumnezeu. Este destul de greu să înțelegi cum funcționează o boală dacă tu nu ai auzit de ea, nu ai cunoștințe medicale și nu știi care pot fi acțiunile cauză-efect care ar putea determina apariția afecțiunii respective și mai ales când nici un cunoscut de al tău nu are această boală.

Nu înțelegeam de ce mi se întâmplă mie asta, tocmai acum, când un mic omuleț are nevoie mare de mine, să o hrănesc, să o îngrijesc și să o învăț despre lumea asta mare în care a venit. Având și un bebeluș atât de mic (4 luni jumate) mi-a fost foarte dificil să mă descurc la început cu activitățile zilnice ce țin de îngrijirea ei, care erau prioritare, de activitățile casnice și de gestionarea cât mai corectă a diabetului.

Sunt și au fost  momente în care mă simțeam copleșită de toate și nu îmi mai venea să îmi fac insulină sau să îmi cântăresc mesele, să calculez carbohidrații, deoarece mesele mele durau foarte mult, iar prioritățile mele țineau de creșterea și îngrijirea micuței. A fost greu și încă este, dar am învățat să trăiesc cu asta. Învăț în fiecare zi.

Recunosc că nu mi-a fost ușor să povestesc aici despre experiența aceasta și mă aștept la păreri mixte, însă îmi doresc foarte mult ca acesta să fie un prilej de a ieși din zona de confort și de a fi mai curajoasă. Am nevoie de asta ca de aer pentru mine, în primul rând, dar și pentru cei din jurul meu, care mă iubesc. De asemenea, îmi doresc că această poveste să ajungă la cei care au nevoie de o încurajare, mai ales la mămicile care sunt la capătul puterilor din cauza oboselii și nu numai. Ține minte: Faci o treabă extraordinară și ești perfectă pentru puiul tău. Ești minunată!

În încheiere vreau să îți mulțumesc că ai citit până la capăt și că nu m-ai judecat! Promit să vin cu multe lucruri interesante, vezi lista de mai jos.

NEXT POSTS: Informații legate de sarcină, diabetul gestațional, fotografia de maternitate, naștere, gestionarea diabetului de tip 1 și multe alte experiențe prin care am trecut, precum și recomandări din partea mea care pot fi utile mămicilor și nu numai.